Piatra Naturala

Manastirea Horezu (Manastirea Hurezu), cea mai de seama ctitorie a domnului martir Constantin Brancoveanu (1688-1714), sinteza a artei romanesti din acel timp, a fost construitaintre anii 1690 si 1693, biserica mare a asezamantului fiind tarnosita la 8 septembrie 1693. Insemnarile marelui domnitor, aflate in biblioteca manastirii, arata ca “intr-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie si am inceput a zidi manastire”.
Interesul domnului Constantin Brancoveanu pentru ridicarea acestui sfant lacas este documentat si in crezul sau, asa cum apare el pe pisania care se afla deasupra usii de intrare in biserica mare a manastirii: “Nu voi intra in salasul case mele, nu voi sui pe asternutul patului de odihna, nu voi da somn ochilor mei si pleoapelor mele dormitoare si repaus tamplelor mele, pana nu voi afla loc Domnului si salas Dumnezeului lui Iocob”.

Lucrarile de constructie si decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere lui Parvu Cantacuzino, varul primar al domnitorului. Dupa moartea acestuia in anul 1691 este numit ispravnic Cernica Stirbei, fost mare armas.

Definitivarea lucrarilor a avut loc in toamna anului 1697, dar biserica mare fusese terminata deja la 1693. Boltile bisericii fusesera finisate in iunie 1692, data dupa care fura initiate lucrarile de pictura murala. Iata ce nota insemnarile sale marele domn: “…septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi si manastirea tarnosit septembrie 8 vineri…” .

Manastirea, cel mai mare ansamblu monastic din Romania, este construitape valea raului Romanii de Jos, in satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de targul de peste deal, actualul oras Horezu, intr-un colt pitoresc sub muntii Capatanii, unde singuratatea si linistea este tulburata doar de strigatul huhurezilor, pasarea care a dat si denumirea locului. La data intemeierii exista in vecinatatea Hurezilor un schit, al carui ctitor ramane necunoscut. Satul se afla in domeniul Brancovenilor inca inainte de urcarea pe tron a intemeitorului manastirii actuale.

Mesterii care creaza aceasta capodopera, impulsionati de spiritul ctitorului Constantin Brancoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucasin Caragea pietrarul si Manea vataful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminatala 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe si Ichim. Ei imortalizeaza in pronaosul bisericii mari chipurile celor doua familii, familia Brancoveanu si familia Cantacuzino.

Lacasul este o remarcabilarealizare a artei brancovenesti, care se distinge prin originalitate, maestria liniilor si culorilor.
Iata ce spunea despre executia maiastra a pridvorului sfantului lacas marele istoric al neamului, Nicolae Iorga: “Frumos pridvor pe stalpi lucrati cu o mare bogatie de podoabe… cu un rand de stalpi tot asa mestesugiti sculptati… flori de piatra in jurul usii celei mari si a tuturor ferestrelor”. In lucrarea sa “Bizant dupa Bizant”, Iorga caracteriza manastirea cu formele ei renascentiste drept “…continuatoare a civilizatiei romane, ai carei mostenitori in Europa de Rasarit sunt romanii” .

La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lacasului inzestreaza manastirea, asa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de mosii din Valcea, Dolj, Mehedinti si Ilfov.

Ansamblul monastic

Intreg ansamblul se remarca prin conceptul unitar. El este structurat pe axa principalaest-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lacase de cult, construite in etape diferite si de ctitori diferiti.
Ansamblul monastic se compune din:

• Biserica propriu-zisaa manastirii, ctitorita de marele domnitor si carturar Constantin Brancoveanu, aflata in centrul incintei cu hramul Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena.
• Biserica bolnitei, ctitorita de doamna Maria, sotia domnitorului, la 1696.
• Schitul “Sfintilor Apostoli”, ctitorit de staretul manastirii Ioan Arhimandritul la 1698.
• Schitul Sfantului Stefan, numit astfel dupa numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta la 1703.

Incinta principala, pe plan dreptunghiular, este flancatala nord de corpul etajat al chiliilor, cu fatada structurata in mod armonios de anfilada de arcade. La sud se afla resedinta domneasca, incununata de turnul clopotnita si avand o impunatoare sala de sfat. Pe latura de vest se aflasala trapezei si, deasupra acesteia, paraclisul.
Manastirea Horezu a fost inclusa pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Biserica principala

Construita intre 1690 si 1693 pe un plan trilobat, biserica Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena dezvolta modelul Bisericii episcopale a Manastirii Curtea de Arges in sensul unor forme mai elansate si prin adaugarea unui pridvor tipic stilului brancovenesc, cu arcade sustinute de zece coloane de piatra, impodobite cu ornamente tipice Renasterii tarzii. Fatadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare si firide ornamentale cu cercuri.
Ancadramentul usii de intrare este din marmura sculptata, pisania contine stema Tarii Romanesti si pe cea a familiei Cantacuzino. Drept constructori ai edificiului sunt mentionati Manea, “vataf al zidarilor”, Istrate lemnarul si Vucasin Caragea pietrarul.

Biserica adaposteste un deosebit de valoros ansamblu de pictura murala, executat intre anii 1692 si 1694 de mesterii greci Constantinos si Ioan, precum si de mesterii zugravi romani Andrei, Stan, Neagoe si Ioachim. Pe langa scenele religioase se afla, in pronaos, o galerie de portrete ale Brancovenilor, Basarabilor si ale Cantacuzinilor.
Ciclul incepe cu portretul lui Datco din Brancoveni, boier care a trait la inceputul secolului al XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel Batran si postelnicul Constantin Cantacuzino, culminand cu tabloul votiv care-i reprezintape membrii contemporani ai familiei Brancoveanu.

Catapeteasma monumentala, din lemn de tei sculptat si poleit, precum si candelele de argint sunt donate de Doamna Maria Brancoveanu. In posesia manastirii se aflasi alte valoroase obiecte de cult, in mare parte danii din timpul intemeierii bisericii: picturi, sculpturi in piatrasi in lemn.

Primul staret al manastirii, Ioan Arhimandritul, este inmormantat in biserica principala.
Domnitorul Constantin Brancoveanu ctitorise asezamantul dorind sa-si afle un loc de veci in incinta acestuia. Conform acestei destinatii biserica adaposteste si mormantul domnitorului, nefolosit deoarece Brancoveanu a fost inmormantat la biserica Sfantul Gheorghe din Bucuresti.

Biserica a fost reparata si restaurata in 1827, 1872, 1907-1912 si 1954-1964.
O ctitorie a Doamnei Maria din 1696, bolnita a fost finisata in 1699 si contine picturi ale mesterilor romani Preda, Nicolae si Ianache.
Edificiul a fost construit in 1698 si pictat in 1700 de ierodiaconul Iosif si de Ion.

“Biblioteca lui Constantin Brancoveanu”

Constantin Brancoveanu, ca om de o aleasa cultura a epocii sale, distingandu-se prin inteligenta si mult echilibru politic, reuseste sainfiinteze tipografii si sa tipareasca numeroase carti. Din acest motiv manastirea Hurezi devine un puternic centru cultural al Tarii Romanesti. Aici a infiintat domnitorul vestita biblioteca, ramasa peste veacuri sub denumirea de Biblioteca lui Constantin Brancoveanu, care mai numara in prezent aproximativ 4000 de volume. Catalogul bibliotecii intocmit la 1791, arata ca aceasta dispunea pe vremea aceea de 382 de volume de carte tiparita si 46 de manuscrise. De remarcat este ca dintre acestea 115 volume erau scrise in limba romana. Despre importanta acestei biblioteci graieste inscriptia din 1708, aflata deasupra usii edificiului: ” Biblioteca de hrana dorita sufleteasca aceasta casa a cartilor imbie inteleapta imbelsugare”. Aceasta biblioteca cuprinde importante lucrari ale vremii: Odiseea lui Homer (tiparitala Basel la 1541), Tragediile lui Euripide (tiparite la Basel in 1551), Novellae adaugate de Iustinian I cel Mare Codexului sau (tiparite la Paris in 1568), precum si lucrari ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses).

Dragostea de slova romaneasca a domnului erudit determina chemarea arhimandritului Ioan din Campulung, pentru a copia pe la 1700 cunoscuta carte populara “Varlaam si Ioasaf”. Tot acesta va mai scrie “Pomelnicul manastirii Hurezi”.
Pe la 1754 vine la Hurezi invatatul Rafail. Acesta transcrie “Halima” (1783) si ne lasa importante insemnari despre Viata lui Petru cel Mare si Istoria Rusiei. Alt carturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie in 1788 “Intrebari si raspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele raposatului Serban Voievod Cantacuzino”. Dionisie este si cel care pune in circulatie o editie in trei volume a culegerii O mie si una de nopti. Multi alti carturari au lasat de asemenea posteritatii lucrari de importanta covarsitoare pentru cultura romana.

Taj Mahalul este un monument In Agra, India. A fost comisionat de Imparatul Shah Jahan ca un mausoleum pentru sotia sa, Mumtaz Mahal. Cladirea a fost construita intre 1630 si 1653. In 1983, Taj Mahalul a devenit parte din patrimoniul mondial UNESCO si ramane astazi printre cele mai vizitate si faimoase monumente din lume. Odata capitala a Imperiului Mogul (sec. 16-18), Agra se afla la o ora si jumatate de mers cu trenul expres din New Delhi. Turisti din Intreaga lume viziteaza zona, dar nu pentru ruinele fortaretei construite de acest imperiu, ci pentru a vedea cu ochii lor Taj Mahal-ul.

El este cel mai faimos monument din India, magnific templu ce aminteste lumii bogata civilizatie a unei tari care a fost treptat inghitita de industrializare. Taj Mahal-ul este cu adevarat cel mai bine pastrat monument-mormant din lume. Poetul englez Edwin Arnold il descria ca fiind “nu un monument de arhitectura ci dragostea unui imparat incrustata in piatra”. Este amplasat pe malul raului Yamuna, care servea ca mijloc de aparare a Fortaretei de la Agra, centru al Imperiului Mogul pana la mutarea capitalei la Delhi In 1637. Taj Mahal-ul a fost construit de al cincilea imparat mogul, Shah Jahan, in memoria celei de-a doua sotii Mumtaz Mahal, printesa persana musulmana. Imparateasa a murit dupa nasterea celui de-al 14-lea copil, alaturi de sotul sau, in timpul campaniei de zdrobire a rebeliunilor din Burhanpur. Moartea ei l-a afectat intr-atat pe imparat incat parul i-a albit in numai cateva luni. Inainte de ultima suflare Mumtaz l-a rugat pe Imparat patru lucruri: sa-i construiasca un mormant, sa se recasatoreasca, sa-si iubeasca fiii si sa-i viziteze mormantul la aniversare. Sahul a pierdut la decesul sotiei sale nu numai o consoarta, ci si un abil si inteligent sfetnic politic. Asa a jurat imparatul ca va construi un edificiu funerar maret si fara egal In lume. Constructia Taj Mahal-ului a demarat in 1631 si a durat 22 de ani. Se spune ca 20 de mii de oameni ar fi fost trimisi sa munceasca aici. Materialele erau aduse din intreaga Indie si din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei “flote” ce numara 1000 de elefanti. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit “simbolul dragostei eterne”. Cladirea “rasare” din peisajul roscat, asezata fiind pe o terasa de marmura alba care pune in evidenta uriasul dom si cele patru minarete. Ansamblul inchide in interior o gradina deosebit de frumoasa cu fantani arteziene iar aleea principala, care porneste de la intrarea impozanta, este strajuita de arbori ornamentali. Complexul mai cuprinde in afara de palatul propriu zis si doua moschei construite in acelasi stil inconfundabil. Inauntrul domului se afla sicriul imparatesei incrustat cu pietre pretioase. Atat de stralucitoare sunt interioarele incat au fost descrise ca fiind “proiectate de uriasi si finisate de bijutieri”. Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul imparatului care a fost construit alaturi de cel a reginei, cativa ani mai tarziu. Aceeasi marmura este intalnita si in camera mortuara, care prezinta sculpturi cu modele florale.

Cu toate ca este un mormant, este adevarat - deosebit, pluteste intre cer si pamant cu formele lui simetrice perfecte si cu gradinile din jur reflectandu-se in oglinda lacului imprejmuitor. In fata acestor minuni, turistii raman realmente gura casca. Monument al dragostei trainice, Taj Mahalul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grabiti. Baza rectangulata a cladirii este ea insasi un simbol. Poarta principala se aseamana unui val, pe care femeile Indiei il poarta in noaptea nuntii. Binecunoscutele imagini ale Taj-ului nu corespund intru totul legendei, poeziei si romantismului despre care Rabindranath Tagore obisnuia sa spuna ca este “o lacrima pe obrazul timpului”. Culorile ansamblului se schimba de la ora la ora si de la anotimp la anotimp asa incat Taj Mahalul si mormantul pe care il gazduieste nu sunt niciodata la fel. Ca o bijuterie straluceste Taj-ul in lumina lunii, captata de nenumaratele pietre pretioase incrustate in marmura. La rasarit intreg ansamblu pare roz, iara seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune ca este simbolul starii de spirit a femeilor. Imparatul intentiona sa construiasca pe celalalt mal al raului o replica a monumentului din marmura neagra si un pod. Din pacate pentru el si pentru posteritate, care ar fi avut ocazia sa vada un monument unic, totul s-a rezumat la un plan grandios. In vremurile de demult, existau aici usi de argint, iar in interior era amplasat un grilaj de aur masiv si o textura de perle direct pe lespedea funerara. Acestea au fost furate.

Cladirea este situata intr-un decor natural si comunica cu exteriorul printr-o poarta inalta si masiva, care este simbolul clar al intrarii in paradis. Aceasta era fabricata din argint masiv si nituita cu cuie de argint, insa, din cauza ca era foarte grea, s-a scufundat. A fost inlocuita cu una din alama, mult mai usoara. Imparatul s-a stins din viata fara sa-si vada visul implinit dar a reusit sa implineasca primele doua dorinte ale sotiei sale. Desi iubire puternica pentru sotia calauzitoare de vieti, nu a incetat nici chiar in momentul mortii sotului iubit, totusi soarta le-a mai pregatit inca ceva celor doi, Taj Mahal-ul se schimba din cauza poluarii, acesta isi schimba culoarea, in galben si in pofida restrictiilor impuse activitatilor industriale si circulatiei rutiere. Pentru conservarea monumentului, Curtea Suprema indiana a ordonat in urma cu zece ani inchiderea sau mutarea turnatoriilor, caramidariilor si sticlariilor din apropierea Taj Mahal-ului, situat la Agra, in nordul tarii. Numai vehiculele electrice sunt autorizate In apropierea mormantului, iar calitatea aerului este masurata regulat. ‘Cu toate acestea, depunerea de particule de materie In suspensie pe marmura alba a Taj Mahal-ului ii da o tenta galbena la suprafata, potrivit unui raport parlamentar ale carui concluzii au fost publicate marti de ziarul Times of India. Comisia recomanda aplicarea unui tratament pe baza de argila pe fatada monumentului, asa cum s-a mai facut deja in trecut.

Insula Paştelui (spaniolă Isla de Pascua) este o insulă din Pacificul de Sud dependentă de Chile. Pentru localnici insa, ea se numeste Rapa Nui adica ‘Buricul Pamantului’.

Aceasta se afla la 2250 km de minuscula insula Pitcairn si la 3747 km de coasta Americii de Sud. E atat de indepartata incat e o minune ca a fost descoperita inainte de perioada navigatiei moderne, dar indraznetii marinari polinezieni, care au colonizat insulele risipite din Oceanul Pacific, au ajuns aici intre anii 450 si 690 d.H si au pus bazele unei populatii care a prosperat in totala izolare timp de 1000 de ani.
Denumirea de Insula Pastelui i-a fost data de navigatorul Jacob Roggeveen, care a redescoperit-o, din greseala, in ziua de Pasti a anului 1722.

Primii navigatori europeni care la începutul sec. al XVIII-leaau păşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 3600 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci imense cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 m înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, de călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar acestea nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. Daca mai adăugam la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor carora le aparţineau, urmând ca apoi să fie ridicate la înalţimea necesară, se poate înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei.

Prin preajma unora dintre aceşti coloşi s-au găsit nişte tabliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Cea mai mare parte dintre tabliţe au dispărut, iar în zilele noastre nu mai există decât vreo 10, răspândite prin muzee, însă, până în prezent, nu a putut fi descifrată nici una dintre ele.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl, cu privire la aceşti coloşi misterioşi, au scos la iveală faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţii distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. De-a lungul peretilor stâncoşi ai insulei şi de jur-împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Paştelui se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. Luna şi stelele par mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici-un arbore nu creşte în acest sol vulcanic.

Nici nu poate fi vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hranească mai mult de 2000 de oameni (astăzi nu mai există decât câteva sute). De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor?

Una dintre concluzii a fost ca acestea reprezinta conducatorii unui popor stravechi. Asemeni piramidelor egiptene aceste blocuri de piatra aveau menirea de a pastra vie amintirea stramosilor, ceea ce au si reusit, nemiscate de mai bine de 5000 de ani.